Prostia sau lipsa inteligenței

În ultimile luni am interacționat cu multe persoane și instituții. 3 bănci, 6 firme private și 3 instituții ale statului m-au determinat să scriu aceste rânduri. Este experiența interacțiunii cu 30+ persoane, din care 10+ antreprenori, directori sau alte funcții de responsbilitate. Și încă pe atât persoane fizice în diverse contexte.

Înainte de a spune orice, precizez că nu este prima dată când am asemenea interacțiuni și aproape de fiecare dată dau feedback direct. De data asta am făcut un pas mai departe (următorul va fi cu nume și prenume).

Mai întâi erorile de percepție:

·         angajații la stat sunt proști, incompetenți, leneși. Stai să ii vezi pe cei din privat (zic doar, privat, pentru că mai toate băncile sunt acum private).

·         la stat, “până la dumnezeu te mănâncă sfinții”. La privat nu mai sunt sfinți, dar tot te mănâncă cineva (asta când te bagă în seamă dacă nu au pauză sau au chef de tine).

·         la stat interesul personal primează. Că la privat n-o fi așa?! Ei sunt lapte și miere până plătești sau nu. Apoi se schimbă foaia.

·         la stat, stai mult și bine până primești o informație. La privat o primești repede sau nu, depinde de starea și cheful celui care te “primește”.

Acum și similaritățile:

·         și la stat și la privat lucrează oameni, da, ăia cu carne și oase, minte și suflet, probleme și bucurii, frustrări și aspirații. Nu există în esență nici o diferență între ei. Sunt niște slujbași care au sau nu, înclinație spre a interacționa și presta pentru alții.

·         șefii sunt șefi. Că de aia se numesc șefi. Și sunt puși (da, și la stat și la privat) și li se cuvine.

·         incompetența este omniprezentă. Aici suntem toți de acord: eu, angajații cu care am interacționat, antreprenorii și directorii, toți suntem de aceeași părere, ne confruntăm zilnic cu multă, foarte multă incompetență. Mișto că avem aceeași percepție de pe poziții diferite și toți arătăm spre alții.

·         angajații nu comunică, sau comunică prost. Și șefii lor fac același lucru, ba chiar în mai mare măsură.

·         angajații nu sunt plătiți pe măsura muncii lor; nici antreprenorii nu câștigă suficient de mult. Debatable, dar ideea este aceeași, nu există recompense pe măsură (care o fi măsura nu am reușit să îmi dau seama, deși toată lumea vorbește despre ea).

Ce vreau să spun este că, celebrele și atât de des invocatele diferențe culturale, calitative și de atitudine dintre stat și privat încep să se estompeze  sau chiar să dispară.

Și acum concluziile (valabile deopotrivă la stat sau privat):

1.      Prestăm muncă slab calificată și cu adaos foarte mic sau 0 (ZERO). Completăm multe hârii cu aceleași informații, apoi copiem/ scanăm hârtiile și după aia le încărcăm într-un sistem informatic pentru procesare online.

2.      Musai să fim prezenți la fața locului (chiar dacă ești la privat, de cele mai multe ori nu se poate, sau “nu se recomandă” fară să fii acolo).

3.      Folosim tehnologie puțină sau deloc, iar cea folosită este învechită și merge prost (ex. foi tipărite cu rânduri întregi neclare, scanare care se blochează, aplicații care nu dau răspuns, aplicații greșite cu funcționalități afișate dar inexistente).

4.      Acolo unde chipurile, avem tehnologie modernă nu avem suficiente cunoștințe și training să o folosim.

5.      Angajații se feresc să spună nu știu, sau să își asume lipsa de informare. Preferă să spună: așa este legea, așa este procedura, nu am ce să fac.

6.      Se pare că este în natura poporului român lipsa de punctualitate. Ba mai mult, sfertul academic devine regulă în ideea că, păi am întârziat doar 15 min, nu-i mare lucru (evident că dacă vorbim despre trenuri, avioane sau stat la coadă, 15 minute întârziere devine absolut revoltător și prostie crasă).

7.      Tot așa, pare că noi, românii, suntem într-o bulă de incertitudine permanentă: în cât timp este gata contractul, raportul, analiză, certificatul, etc? Răspuns (mai ales la privat)”Nu știu exact: dar în mod normal, ar fi gata în 2-3 zile.” Evident că nu este așa dar nici nu primești vreun update din propria lor ințiativă.

8.      Cu cât este mai înalt nivelul cu atât lipsa de informare este mai mare iar puterea decizională este pe dos. Cu alte cuvinte, în multe situații, decizii majore sunt luate la feeling în timp ce decizii minore sunt luate cu acordul sau chiar de șefi/ antreprenor (adică micromanagement).

9.      Acordul verbal sau chiar scris, este, în multe situații, doar o formalitate care nu înseamnă că așa se va întâmpla. O înțelegere este doar o discuție care nu presupune și consecințe. Adică stabilim unde, ce și când să facem ceva, dar, ca un făcut, ca o minune, doar două lucruri se pot întâmpla în același timp. Deci, stabilim ce și unde dar nu stabilim când (vedem noi), când și ce dar nu unde (ne auzim și vedem atunci) iar favorita mea – stabilim când și unde (ne mai vedem poimarti la cafea), dar nu știm de ce). Doamne feri să ceri să confirmi ceva, că este primit ca o presiune sau chiar disperare din partea ta.

10.  Uitarea a devenit parte integrantă din viață noastră cotidiană, profesională sau personală. Deși avem o multitudine de instrumente de memorie (telefon, agendă, siri, miri, guri, etc) nu mai vorbim de secretare și sclăvuți, de fapt luăm lucrurile în ordinea urgenței sau a reamintirii. Și uităm multe, multe.

11.  Fără excepții, indiferent de nivel, oamenii (angajații, șefii și antreprenorii) sunt lipsiți de zâmbet. Nu mă refer la bârfă balcanică de la țigară și cafea, ci de o stare de spirit și o atitudine care îndeamnă la dialog, care încurajează comunicarea și facilitează rezolvarea.

Sunt convins că toți întâlnim exemple similare și trăim experiențe aidoma, după cum sunt “precis” că mergem într-o direcție greșită care duce în gard.

România este foarte, foarte departe de potențialul său și, la ritmul în care se schimbă mentalitățile și se conduc afacerile mai avem mult de așteptat. Întrebarea este: cine mai are răbdare și cine va mai plăti acesta incompetență, adică o va mai tolera?

Ambele au un sfârșit spre deosebire de prostie.